povesti, stari si cuvinte

Din seria : merita, merita, foarte mult va prezentam formatia The Pixels (foarte, foarte tare si site-ul ) si concertul ei de lansare.

Lansare organizata de La Stada Music in B52 si anuntata pe tot internetul si mult in presa, concertul a strans in club miercurea seara la 8-9 si in sesiune vreo suta cincizeci de oameni. Multuti. Majoritatea stiau de ce sunt acolo, stiau piese si mai venisera pe la concerte de-ale baietilor iar cei care descopereau, au intrat destul de bine in atmosfera. Tot la capitolul detalii organizatorice trecem ca intrarea a fost libera, intarzierea de o ora cu concertul tolerabila iar partea de sunet impecabila.

Avand in vedere ce canta oamenii ar fi fost cel putin dezastruos daca aveau un sunet prost si cu toate astea…sa spunem doar ca sunt patita cu sonorizarea de club.

Concertul in sine a fost demential. 11 piese de pe albumul de debut, Fire Exit, plus 3 bis-uri cerute insistent de publicul mai mult decat entuziast. si de andi .

A avut atmosfera, a avut vibe, s-a vazut ca oamenii stiu ce fac si ca le place, n-au avut nici pic de trac de lansare, s-a simtit experienta concertelor mari de outdoor, intr-un cuvant mi-a placut maxim. Cu atat mai mult cu cat nu stiam mai nimic despre ei, imi trecusera vreo 2 piese pe la ureche dar cam atat si deci nu am avut subiectivismul de fan.

Despre muzica in sine nu imi dau cu parerea, spun doar ca mie imi place foarte tare, e genul de sound fresh si catchy.

Merita incercat, merita ascultat, merita cumparat.

in sfarsit am reusit si eu sa ajung sa vad Dragostea dureaza trei ani.Ma chinui de cand a aparut si de cand se tot joaca asa ca marti seara mi-am luat o prietena si-am mers la bafta. dupa un proces de selectie mai ceva ca la NASA am resuit sa intram, am mai prins si lansarea Eroticii de la cotidianul(nu si cartea, din pacate) si dupa cateva-nvarteli ne-am mai pus si lipite de scena.

Piesa…a fost foarte buna. Cu ritm, alerta, un text ofertant si pus foarte bine in scena, cu muzica foarte, foarte bine aleasa, cu actori misto si cu o stea care s-a decis sa cada exact cand vreo suta de oameni erau cu ochii la proiectia de pe teatru.

despre text nu imi dau inca cu parerea pentru ca nu am citit cartea inca. muzica a fost intr-adevar foarte bine aleasa, pusa bine cand trebuia si unde trebuia, tot ce inseamna scenografie de la proiectii la decor, costume, dans si tot a reusit sa dea impresia de cerc, de congruenta. inclusiv momentul de balet a fost bine pus si nu mi-a dat senzatia de prea mult.

cristi iacob m-a dat pe spate iar adriana trandafir in afara de faptul ca joaca foarte bine, arata spectacular.

cel mai important a fost totusi ca piesa a dat vibe-ul daca nu de premiera, macar de a treia reprezentatie in conditiile in care se joaca saptamanal din 2006. nu mi-a dat nici un minut senzatia de plictiseala, de amorteala, de suficienta.

iar la sfarsitul piesei, dupa monologul superb al lui cristi iacob, am aruncat o privire prin sala si majoritatea spectatorilor, cei drept predominant femeile, aveau un zambet plin de-un optimism aproape tamp. me included.

Merita.

un uikend dragut cu atmosfera de vacanta sau mai bine zis de facultate, toata facultatea…

o bere cu fete frumoase si destepte si conversatii despre licente si politica nationalo-mondiala.

descoperirea unei carciumi foarte noi in gangul dintre fire si club a- interbelic se numeste locul si au niste cocktailuri absolut geniale, locul e foarte misto si se mai face, muzica e putin dubioasa ca inca nu s-au hotarat oamenii cine vor sa fie per ansamblu. dar blue berry merita un pic de house-n cap.

o zi de sambata cu schimbari de look, cafele-n serendipity, salate-n 80 si povesti.toate cu mircea si cu drag.

si, ca sa punem capat, o duminica pe motoare cu concerte misto. coma unplugged care chiar suna al dracu de bine- si mie nu imi place in mod deosebit formatia coma; vdv care a sunat mai prost decat era permis - nu stiu de ce, dar m-au zgariat pe timpan de cateva ori si-a fost pacat. bine totusi ca au reusit sa transmita vibe-ul obisnuit; si travka…nu ma omor, dragut, am mai auzit, am mai vazut.

psihopati, nu toti, dar multi…bere, veselie, papa, o sticla de bere pe post de minge de fotbal din fata tnb-ului pana pe la fire, o irlandeza in o’hara de spartu serii si acum shooting-ul noii mele freze pe mail.

frumos, domne, frumos.

ca-n facultate.

Din pura placere de a descoperi locuri noi si frumoase in bucuresti si, ca sa fiu sincera, din lipsa de masa in Green unde ma dusesem la un cappucino si-un capitol din Parfumul, am ajuns aseara intr-un loc de poveste.

Un loc minunat scos parca dintr-un almanah cu vechiul Bucuresti, un loc in care simti etcheta in fiecare detaliu : restaurantul Casa Scriitorilor, din cladirea Uniunii Scriitorilor din Romania.Se numeste el intr-un fel italienesc pe care nu l-am retinut, dar cert e ca e pe Calea Victoriei colt cu Dacia.

L-am descoprit la modul cel mai propriu cu timiditatea si curiozitatea unui copil care intra intr-o casa straina pentru ca intrarea se face prin terasa- in curs de reamenajare acum.

Decoratiunile, fata de masa stralucitor de alba, sfesnicele de pe masa, chelnerul de moda veche si staiful restaurantului de buric de targ n-au cum sa nu te cucereasca.

Un cappucino demential si cel mai bun tiramisu pe care l-am mancat vreodata au creat cadrul perfect unui sfarsit de zi. Cu citit si delectat singura, cu converstaii la fel de placute ca-ntotdeauna mai tarziu, si cu observat la masa de-alaturi doi domni si o doamna in ritualul servirii mesei la restaurant.

Domnii erau profesori si scriitori amandoi, aproximativ 65 de ani, joviali fara a-si pierde din  prestanta, iar doamna era prototipul sotiei de profesor care nu intervenea in discutia celor doi dar care ii tinea companie cu conversatii usoare domnului cat timp sotul era la baie. Si atat de frumoasa, de distinsa si de eleganta, purtand natural niste bijuterii superbe si avand unul dintre cele mai calde zambete din lume.

Intreaga atmosfera a locului e una speciala, e aristocrata, e calda si in acelasi timp iti impune de la sine un anumit tip de comportament si chiar de tinuta. e vintage fara sa fie facut asa si e perfect. Cladirea in sine este insa o alta bijuterie care se va pierde pentru ca nu e intretinuta mai deloc.

De scump, e scump…dar merita in totalitate.

Ni se pare intotdeauna ca suntem speciali, ca povestile ne sunt unice si ca dramele se-nsira cu model.Cel putin cand e vorba de-amor, meteahna asta isi scoate coltii mai repede ca niciodata si ne face sa credem ca poate-poate la noi o fi altfel.

Si doare-al dracu de tare cand vezi ca scenariul prestabilit ti se-azeaza bine merci pe frunte pentru ca povestea amantlacului ramane aceeasi de fiecare data.

Nu te-ai vedea vreodata, fereasca sfantu, cu eticheta de amanta si totusi cand ti se pune pata pe unu si il vrei, nu mai conteaza nici cat de logodit e, nici ca e a treia oara si nici ca precedentul exista.

Si-ncepe caruselul.

Cu telefoane pe ascuns in drum spre munca, cu mailuri doar pe adresa oficiala, cu declaratii care te pun pe norul de pe care cazi fix in cap cand iti dai seama ca nu poti sa-i spui noapte buna decat o data pe saptamana, daca ai noroc in viata.

Si minte-n draci si te chinui sa nu-l auzi si-ti face toate fazele alea pe care oricare alta ar fi proasta daca le-ar suporta.

Si-ti spune ca o paraseste. Si o paraseste ca sa aiba unde se-ntoarce.

Pentru ca ea e suficient de desteapta sau de receptiva incat sa fie la fel de perversa si de rece ca tine.Si pentru ca face exact ce ai fi facut tu sau multe altele in locul ei. Si e normal.

Si-atunci accepti infrangerea si mergi mai departe, de data asta fara sa mai sustii sus si tare ca tu n-o sa faci asta niciodata.

dupa un week-end in care mi-am readus aminte cam cat de liniste e la mine la tara, cam cat de faina e mama si cam cat de fascinant de previzibili sunt oamenii…bucurestiul s-a intors sa-mi manance sufletu cu praful si aglomeratia lui cu tot.

munca, munca si iar munca…prestam concert Queensryche despre care o sa tot scriu si pentru care o sa tot fac muuuulte chestii, prestam lansari de carte la Bookfest despre care din nou o sa scriu cu mare placere pentru ca merita, lansare album nou Ada pe care cu drag il recomand oricui- se numeste Inventar si e demential.

intre timp prestez si o licenta, mama ei de licenta, si un examen-ultimul pe facultatea asta, si vedem ce mai apare.

Pana atunci ne relaxam, fumam o tigara, mai tragem de cafeaua de dimineata si facem planuri de teatru diseara.

Si eu, si personalitatile mele multiple si din ce in ce mai razvratite.

Incerc sa scriu cate ceva din toate lucrurile care au putut sa mi se intample in 2 zile si-mi dau seama ca sunt atat de multe si ca fiecare dintre ele merita macar doua randuri separate. Dar cum ele nu se intamplara separat, ca de ce…sa zicem doar ca sunt multeeee si proaste toate.

Mai o insuficienta venoasa cronica suspect de dureroasa descoperita joi, mai un chist pe ovar descoperit vineri, mai un mail descoperit din pura intamplare, mai o demoazela care pleaca de la munca si chiar daca stiu ca se intoarce tot o sa-mi lipseasca in perioada asta, mai o facultate care se termina futui mama ei de viata…

si-acum stai felicie si cugeta cum mama dracu sa le iei pe rand si cum sa le apuci si care dintre ele dor mai tare.niste boli, niste finaluri sau faza inimaginabila ca dupa aproape un an de futere de utere si dupa ce ti-ai calcat pe suflet si pe orgoliu si pe principii si pe ma-ta si pe tactu pentru ca simteai ca merita…sa primesti un MAIL.

nu stiu, sunt prea multe povesti, sunt prea multe de zis, prea multe de scris, prea multe in general.

asa ca fac si eu ce face omul cand ii e greu…ma duc la mama acasa. nu sa m-ascund, sa ma linistesc.

am ajuns sa fim atat de speriati de gendul ca ne-ar putea fi dor de cineva, incat aproape ca nu mai realizam ca dorul e unul dintre cele mai frumoase sentimente, unul dintre cele mai intense si profunde macar din simplul motiv ca angreneaza atatea altele: de la imagini, la mirosuri, suntete, cadre intregi de poveste, stari, cuvinte, buburuze si gropite…toate se-amesteca atat de frumos cand ti-e dor.

cand te gandesti ca e atat de frumos sa-ti fie dor de cineva, e cel mai clar semn ca simti.

Un concert foarte frumos, asupra caruia aveam indoieli, dar care m-a cucerit chiar cu jumatatate din el cat am apucat sa vad.

Organizare putin deficitara datorata confuziei legata de ora de incepere dar trecem peste, un public putin mai numeros decat sincer ma asteptam, sala radio suficient de plina cat sa nu para goala, spectacolul absolut impresionant prin fiecare parte a lui, vanzari de albume, glume, rasete, tigari prin fata salii cu colegii, o sesiune de spalat pe manute cu o fetita adorabila, berea de dupa concert care sper ca va ramane traditie…

all in all o seara foarte reusita.

Revenind la Kronos in sine, e impresionanta o cariera de 30 de ani; se vede si se simte un grup care concerteaza trei sferturi din an in toata lumea si in fata oricarui fel de public, e uimitor ce pot face la nivel de spectacol.

Din cate mi-am dat seama dupa cele doua bisuri auzite de jos…a fost foarte bine primit, au condimentat cu soundtrackul de la Requiem si au incheiat cu cel de la The Fountain iar la sfarsit s-a vazut ca inclusiv spectatorii care venisera din curiozitate au avut impulsul de a cumpara un disc.

Ceea ce spune foarte multe despre un spectacol, lasand la o parte valoare trupei in sine.

Stau si eu si ma mir de pleiada de concerte din primavara/ vara asta si de fiecare data cand imi spun ca n-are cum sa mai apara nimic nou, cel putin pe international, mai vine cate o stire bomba si-mi infirma teoria.

Lasand la o parte cele gigant gen Metallica, Iron Maiden sau Judas mai avem BestFest-ul cu tot ce e in el, un Moonspell pe vine in doua saptamani, mai avem o Anathema, un Queensryche pe 30 iunie de care de-abia am aflat , noi confirmari la Bestfest exact cand bagai mana in foc ca line-up-ul e batut in cuie si vad ca lista se tot completeza pe drum.

Pana atunci saptamana viitoare ne delectam cu doua produse ale Fundatiei Culturale Pheonix, respectiv un Roberto Fonseca la care mi-ar placea mult sa merg si un Kronos Quartet asupra caruia nu sunt inca hotarata.

Asta daca nu punem la socoteala concertele de club multe si dese cu diversi oameni care chiar merita vazuti.

De-asta imi place mie Bucurestiul…se-ntampla ceva aproape in fiecare zi. Si-atunci de ce sa stam in casa si sa ne plangem de vietile plictisitoare, de ce sa nu facem ceva pentru noi, de ce sa ne cufundam intr-o dulce robotizare?

Cand putem, de exemplu, sa NU.