combinari de ani, luate cate zodii

dintre toate conversatiile pe care le-am avut vreodata cu taximetristii, aseara am ajuns la cea mai bizaro-suprarealisto-tampa dintre ele.

nenea soferu era el foarte pasionat de astrologie. nici nu m-am urcat bine in taxi ca m-a si intrebat ce zodie sunt. ii raspund amuzata ca taur si ma intreaba daca taur-taur? ma gandesc la ascendent si nenea incepe sa imi explice ca nu numai asta cu ascendentul e importanta ci cea cu anul in care te-ai nascut care e la randul lui guvernat de o zodie. concluzioneaza dupa cateva calcule simple ca eu sunt taur-leu(zodia anului meu de nastere) si ca e zodie buna si trebuie sa am grija ce fac cu ea.

si-ajungem, inevitabil, la barbat.

ii explic ca sunt singura, dupa cateva oftaturi de compasiune si o intrebare sincera” cum suporti, fata draga, atata singuratate pe lumea asta?” incepe sa imi calculeze potentialii iubiti.

avem asa: trebuie sa fie fecioara sau capricorn (asta stiam si eu) nascuti in 1981 sau 1978. daca nu se poate combinatia asta, poa’ sa fie orice zodie dar musai din anul cainelui-cel mai bun si mai minunat an din univers-1982. si daca nici asta nu se poate, pot sa-mi gasesc eu pe cine vreau si pe cine mi-o placea la inima dar dupa ce aflu toate coordonatele astrale trebuie neaparat sa il caut pe nenea soferu si ma invata el cum sa imi fac viata usoara si frumoasa.

e putin cam tarziu, ce-i drept, ca am totusi o varsta dar daca nu am avut noroc de parinti care sa se intereseze pentru mine de cand eram  mica … n-am decat sa ma descurc singura de-aici incolo.

cu toate acestea in minte, stateam eu si ma gandeam aseara :

de ce dracu n-am mers eu pe jos???

cutia mea

cuprinde cam tot ce simt de un an jumate si in ultima vreme; sunt multi oameni si multe povesti,sunt stari pe care nu mi le pot controla si amintiri pe care le pretuiesc si lacrimi care se desfasoara prin bucatarii necunoscute.

si beri si regrete, si frig si paturi goale si lucruri noi si planuri.

si deznadejdea de a nu mai avea cu cine sa le impart. si mi-e groaznic de dor de mircea caruia puteam sa ii spun macar jumate din cate as vrea sa scriu aici.

si nu pot, nici macar in cutia mea, sa vars toate  miile de ganduri care-mi umbla de nebune prin cap. pentru ca a mea cutie e una deschisa, una in care se uita destul de multa lume, una din care multi inteleg putin, cativa inteleg exact ce am vrut sa spun si majoritatea inteleg gresit.

am facut-o si am deschis-o asumandu-mi asta, am folosit-o in cateva randuri si m-a sapat in altele.

si de fiecare data cand ma hotarasc ca nu ma mai intereseaza asta, ajung la rezumatul unui om necunoscut: presiunile ne influenteaza oricat de liberi ne-am pretinde.

truisme si panseuri de clasa a zecea.

gata, am zis

imi doresc de mult sa imi fac un tatuaj si primul pas a fost facut asta vara prin punctul. punctul care se simte singur si care se doreste continuat intr-un fel si cred ca am si o idee despre ce ar vrea el pe viitor.

am stat, m-am gandit, am analizat si chiar nu ma deranjeaza ce o sa spuna nepotii mei la 80 de ani de tatuajul bunicii. pana atunci ma intereseaza sa imi fac ceva care sa imi placa pur si simplu. hedonista de  mine e lasata rece si de ce zice mama-tata-vecina-sefu si de eventualitatea ca as putea sa ma plictisesc de el.

da, o sa ma plictisesc si o sa ajung sa nu-l mai vad.wow.am o alunita pe varful nasului de cand m-am nascut si sunt in continuare incantata de ea din cand in cand.

asa ca gata, am zis. nu stiu cand, nu stiu ce si nici unde. stiu doar cu cine si sper sa ajung la el in vreun fel.

ce stim?

nimic.

stiu ca s-au schimbat multe, ca am o noua colega de apartament, ca am un nou inceput cu care nu numai ca m-am imprietenit dar am dezvoltat chiar si o relatie.

ca am un tata care tocmai si-a sarbatorit 60 de ani duminica asta.

si ca n-am mai dormit de mult, n-am mai avut timp de mult, n-am apucat nici macar sa-mi fac mult planuita schimbare de look. sta acolo cuminte si-si asteapta randul alaturi de toate cafelele, ceaiurile si prajiturile pe care mi le-am promis cu multi oameni.si mai asteapta si langa linistea si pauza pe care cu-atata ardoare mi-o doream. si pe care o meritam, pe bune daca nu.

si mai stiu si ca unele povesti inca dor iar tonul lor inca nu poate fi decat unul foarte jos.

si unele doruri inca dor la fel cum dor si temerile.

despre dragoste si alti demoni

parafrazand o mai mult decat minunata carte, acum vreau sa scriu despre subiectul pe care l-am tot discutat de cateva ore-ncoace cu o distinsa domnisoara.

am analizat noi si am povestit si am exemplificat si mai aveam putin si faceam o schema logica si am ajuns, ca doua femei complicate, la aceeasi concluzie siiiimpla pe care o stiam de mult.

dragostea asta e ceva asa care se simte in varful degetelor si pe care poti atat de usor sa pui mana.cateodata nu vrei dar chiar n-ai de ales.

te duce si te-nvarte atat de natural  ca nu i te poti impotrivi plus ca simpla-i placere te face sa devii dependent.de gust, de gesturi, de mirosuri si momente si mai ales de furnicaturile de pe sira spinarii cate-ti acompaniaza fiecare zi.

e atat, dar atat, de frumos si de simplu incat un om care a iubit o data trebuie sa se considere fericit iar unul care a ajuns sa simta lucrul asta de doua sau mai multe ori poate fi recunoscator pentru game intregi de senzatii si felurite armate de furnici.

incepem?

am un nou inceput care imi tot da tarcoale de ceva vreme. nu e foarte hotarat, nu stie el daca acum e momentul si nici daca il plac prea tare. e confuz, un pic ciudat si cam timid.

am incercat o data sa facem cunstinta cand m-am mutat de la mircea. eu am facut fitze si am zis ca ala-i sfarsit. a mai incercat o data cand am plecat de la deja regretatul fost loc de munca. eu am facut fitze si am zis ca si ala-i sfarsit. si au fost amandoua inchideri de cercuri.una dureroasa si alta eliberatoare.

acum coheteaza cu mine prin aparitia ioanei( recent achizitionata colega de apartament) in casa si implicit viata mea. e asa…cu fluturasi in stomac ce se intampla pentru ca suntem un pic timide amandoua, incercam sa comunicam si vad ca pana acum ne iese dar e ca in orice inceput de relatie cand trebuie s-o iei de la flori-fete-filme-sau baieti.

poate ca acum chiar o sa am o relatie cu noul inceput…

oi cu atitudinine

categoria merita merita o revenire spectaculoasa si iata ca a ales ca in seara asta sa spuna doar atat:

detaliile povestii se vor tese din lana doamnelor in curand…

13 noiembrie

2007. accidentul pe care nu cred ca il voi uita niciodata desi am facut toate eforturile sa-si stearga din contur. dar visez si acum ca da o masina peste mine, mi-e si acum frica sa trec strada si am si acum senzatii idioate de impact asa din senin.

nu pot sa nu imi amintesc urgenta, brancardierul care uita la mine ca la urs pentru ca probabil vazuse cazuri mult mai grave ca mine care se puteau opri totusi din tremurat, asistenta careia ii ceream cu insitenta calmante de nervi si ea imi spunea ca stai sa-ti dam de-alea de durere intai.

si nici cel mai groaznic sentiment din lume, de neputinta.

neputinta de a merge, de a te duce la baie, de a dormi, de a te linisti, de a plange prea mult pentru ca nu vroiam sa ingrijorez pe nimeni si nici sa fac pe victima. in prima zi cand a venit multa lume si am primit de la frate-miu speriat de moarte un magar si toate dulciurile dintr-o benzinarie. si toti oamenii frumosi pe care ii iubesc eu din suflet si care mi-au aratat inca o data cat de mult merita asta si mult mai multe.

dar amintirea care imi staruie cel mai tare e cea a momentului ala de dinainte de culcare in care toti vizitatorii plecasera si te trezeai ca trebuie sa dormi si nu e nimeni acolo sa-ti spuna noapte-buna si nici nimeni care sa te asigure ca o sa fie bine, ca esti intreaga si ca o sa treaca. si-atunci iti dai seama cata nevoie ai de cineva-ul ala si-atunci iti dai seama si pe cine ai vedea stergandu-ti lacrimile.

2008. va sa vie.

si de unde speram ca va fi o zi in care sa stau sub pat si sa ma rog sa treaca mai repede se pare ca n-am noroc. mai o plecare la bucuresti, mai un dus la spital sa mi se mai stranga un pic sufletul cand o sa vad o alta femeie suferind.

asta in conditiile in care acum mi-e pur si simplu frica sa ies din casa pana vizavi.

nu stiu cum ies nesifonata din nenorocita asta de joi dar speram doar ca nu ma calca tancul, vorba unei prietene.

fragile

lasand imaginea, educatia si atitudinea de femeie puternica la o parte, cred ca trebuie sa spun cu mana pe inima ca sunt la fel de muiere ca oricare alta, ba chiar mai mult de-atat.

ma impresioneaza pana la lacrimi un copil sau un batran, am momente in care cad pur si simplu, momente in care mi-e rau si am doar nevoie de o vorba buna si de cineva care sa ma stranga in brate.

vreau sa pot sa plang la un film, sa pot sa ma intristez la o melodie, sa pot sa ma enervez daca e cazu si sa tip fara sa ma intreb macar cine ce zice si de ce.

si da, ma uit cateodata la hallmark.

hai cu cristalu

foarte frumoasa zi am petrecut ieri pe meleagurile pitestene in incercarea brava de a-mi construi un necesar de obiecte de bucatarie. dat fiind faptul ca nu aveam practic nimic,am inceput sa lucrez cu mama la aceasta idee inca de la cafea, am mai baut una cu o vecina ca sa prindem puteri si ne-am pus pe cautat.

la tara, in pod si pe alaturi.

doar ca sa spunem doar ca evenimentele au fost mai….pline de emotie decat ma asteptam.

am aflat ca:tacamurile din rusia pe care le-a cumparat cand era domnisoara nu mi le da nici moarta, cristale primesc numai cand ma marit,  si aia si aia si ailalta sunt toate pentru zestre si ce daca imi plac acum si imi trebuie…n-am decat sa ma marit.

si chiar si-asa…daca nu-i place barbatu imi da de dat…ca deh, o fata are. dar nu mi le da pe toate si nici pe cele mai frumoase. mi le lasa mostenire.

si uite asa ajungi de la o banala nevoie de furculite la un intreg plan de maritis si imparteala.

si la cateva povesti amuzante despre cumpararea respectivelor cutii pastrate cu mare grija.

e mama si e dulce…