povesti, stari si cuvinte

Tocmai ce-am venit de la unul dintre cele mai frumoase concerte din viata mea, concertul de lansare al albumului lui Mircea Baniciu, Esarfa. Dupa o mica incursiune frauduloasa dupa cumparat o rochie, m-am trezit in Hard Rock Cafe singura pe la ora 7.Si de-abia am prins un loc la bar. Mai o cafea, mai un socializat cu necunoscuti si s-a facut ora de incepere a concertului.

Concert care a fost extraordinar. Absolut fabulos, cu Baniciu in forma maxima, cu Hard Rock-ul plin, cu Tandarica pe-acolo ca invitat, cu foarte multi oameni cunoscuti si cu formatia cu care canta Vladi Knejevici.Care de altfel suna foarte bine.

Prima jumatate am stat-o la bar si am cantat cat m-au tinut plamanii. La pauza m-am mutat la masa unei colege de facultate exact langa scena. Mi-am luat autograf pe cd, am cantat si mai abitir, am dansat si m-am conversat cu un om foarte simpatic si foarte implicat in domeniu asta care la cei probabil 60 de ani se dadea la mine intr-un mare fel. Atat de mare fel ca am plecat urgent.

Trecand peste aceste mici amanunte, concertul a iesit foarte, foarte bine. A cantat vesnicele dar si melodii mai necunoscute si la fel de frumoase.

Superb. a meritat si meritam.

da, este si va fi, e bine si entuziast facut, o sa cuprinda o strada intreaga si multe, multe lucruri foarte interesante. e un proiect ambitios, cum dealtfel este orice lucru facut de carturesti si sunt convinsa ca o sa prinda.

asa ca de maine pana duminica se merge la buuufest dupa carte si la street delivery dupa arta, film, talcioc, atentie cu pretentie, aooleu, muzica si cine stie ce alte minunatii au mai incropit copii de la cartu’.

iar programul…programul face ce face si tot te-mbie cu o chestie cat de mica.

e vara si in sfarsit incepe si-orasu asta sa-si piarda nuantele de gri.

merita. si noi meritam.

Din seria : merita, merita, foarte mult va prezentam formatia The Pixels (foarte, foarte tare si site-ul ) si concertul ei de lansare.

Lansare organizata de La Stada Music in B52 si anuntata pe tot internetul si mult in presa, concertul a strans in club miercurea seara la 8-9 si in sesiune vreo suta cincizeci de oameni. Multuti. Majoritatea stiau de ce sunt acolo, stiau piese si mai venisera pe la concerte de-ale baietilor iar cei care descopereau, au intrat destul de bine in atmosfera. Tot la capitolul detalii organizatorice trecem ca intrarea a fost libera, intarzierea de o ora cu concertul tolerabila iar partea de sunet impecabila.

Avand in vedere ce canta oamenii ar fi fost cel putin dezastruos daca aveau un sunet prost si cu toate astea…sa spunem doar ca sunt patita cu sonorizarea de club.

Concertul in sine a fost demential. 11 piese de pe albumul de debut, Fire Exit, plus 3 bis-uri cerute insistent de publicul mai mult decat entuziast. si de andi .

A avut atmosfera, a avut vibe, s-a vazut ca oamenii stiu ce fac si ca le place, n-au avut nici pic de trac de lansare, s-a simtit experienta concertelor mari de outdoor, intr-un cuvant mi-a placut maxim. Cu atat mai mult cu cat nu stiam mai nimic despre ei, imi trecusera vreo 2 piese pe la ureche dar cam atat si deci nu am avut subiectivismul de fan.

Despre muzica in sine nu imi dau cu parerea, spun doar ca mie imi place foarte tare, e genul de sound fresh si catchy.

Merita incercat, merita ascultat, merita cumparat.

in sfarsit am reusit si eu sa ajung sa vad Dragostea dureaza trei ani.Ma chinui de cand a aparut si de cand se tot joaca asa ca marti seara mi-am luat o prietena si-am mers la bafta. dupa un proces de selectie mai ceva ca la NASA am resuit sa intram, am mai prins si lansarea Eroticii de la cotidianul(nu si cartea, din pacate) si dupa cateva-nvarteli ne-am mai pus si lipite de scena.

Piesa…a fost foarte buna. Cu ritm, alerta, un text ofertant si pus foarte bine in scena, cu muzica foarte, foarte bine aleasa, cu actori misto si cu o stea care s-a decis sa cada exact cand vreo suta de oameni erau cu ochii la proiectia de pe teatru.

despre text nu imi dau inca cu parerea pentru ca nu am citit cartea inca. muzica a fost intr-adevar foarte bine aleasa, pusa bine cand trebuia si unde trebuia, tot ce inseamna scenografie de la proiectii la decor, costume, dans si tot a reusit sa dea impresia de cerc, de congruenta. inclusiv momentul de balet a fost bine pus si nu mi-a dat senzatia de prea mult.

cristi iacob m-a dat pe spate iar adriana trandafir in afara de faptul ca joaca foarte bine, arata spectacular.

cel mai important a fost totusi ca piesa a dat vibe-ul daca nu de premiera, macar de a treia reprezentatie in conditiile in care se joaca saptamanal din 2006. nu mi-a dat nici un minut senzatia de plictiseala, de amorteala, de suficienta.

iar la sfarsitul piesei, dupa monologul superb al lui cristi iacob, am aruncat o privire prin sala si majoritatea spectatorilor, cei drept predominant femeile, aveau un zambet plin de-un optimism aproape tamp. me included.

Merita.

un uikend dragut cu atmosfera de vacanta sau mai bine zis de facultate, toata facultatea…

o bere cu fete frumoase si destepte si conversatii despre licente si politica nationalo-mondiala.

descoperirea unei carciumi foarte noi in gangul dintre fire si club a- interbelic se numeste locul si au niste cocktailuri absolut geniale, locul e foarte misto si se mai face, muzica e putin dubioasa ca inca nu s-au hotarat oamenii cine vor sa fie per ansamblu. dar blue berry merita un pic de house-n cap.

o zi de sambata cu schimbari de look, cafele-n serendipity, salate-n 80 si povesti.toate cu mircea si cu drag.

si, ca sa punem capat, o duminica pe motoare cu concerte misto. coma unplugged care chiar suna al dracu de bine- si mie nu imi place in mod deosebit formatia coma; vdv care a sunat mai prost decat era permis - nu stiu de ce, dar m-au zgariat pe timpan de cateva ori si-a fost pacat. bine totusi ca au reusit sa transmita vibe-ul obisnuit; si travka…nu ma omor, dragut, am mai auzit, am mai vazut.

psihopati, nu toti, dar multi…bere, veselie, papa, o sticla de bere pe post de minge de fotbal din fata tnb-ului pana pe la fire, o irlandeza in o’hara de spartu serii si acum shooting-ul noii mele freze pe mail.

frumos, domne, frumos.

ca-n facultate.

Din pura placere de a descoperi locuri noi si frumoase in bucuresti si, ca sa fiu sincera, din lipsa de masa in Green unde ma dusesem la un cappucino si-un capitol din Parfumul, am ajuns aseara intr-un loc de poveste.

Un loc minunat scos parca dintr-un almanah cu vechiul Bucuresti, un loc in care simti etcheta in fiecare detaliu : restaurantul Casa Scriitorilor, din cladirea Uniunii Scriitorilor din Romania.Se numeste el intr-un fel italienesc pe care nu l-am retinut, dar cert e ca e pe Calea Victoriei colt cu Dacia.

L-am descoprit la modul cel mai propriu cu timiditatea si curiozitatea unui copil care intra intr-o casa straina pentru ca intrarea se face prin terasa- in curs de reamenajare acum.

Decoratiunile, fata de masa stralucitor de alba, sfesnicele de pe masa, chelnerul de moda veche si staiful restaurantului de buric de targ n-au cum sa nu te cucereasca.

Un cappucino demential si cel mai bun tiramisu pe care l-am mancat vreodata au creat cadrul perfect unui sfarsit de zi. Cu citit si delectat singura, cu converstaii la fel de placute ca-ntotdeauna mai tarziu, si cu observat la masa de-alaturi doi domni si o doamna in ritualul servirii mesei la restaurant.

Domnii erau profesori si scriitori amandoi, aproximativ 65 de ani, joviali fara a-si pierde din  prestanta, iar doamna era prototipul sotiei de profesor care nu intervenea in discutia celor doi dar care ii tinea companie cu conversatii usoare domnului cat timp sotul era la baie. Si atat de frumoasa, de distinsa si de eleganta, purtand natural niste bijuterii superbe si avand unul dintre cele mai calde zambete din lume.

Intreaga atmosfera a locului e una speciala, e aristocrata, e calda si in acelasi timp iti impune de la sine un anumit tip de comportament si chiar de tinuta. e vintage fara sa fie facut asa si e perfect. Cladirea in sine este insa o alta bijuterie care se va pierde pentru ca nu e intretinuta mai deloc.

De scump, e scump…dar merita in totalitate.

Un concert foarte frumos, asupra caruia aveam indoieli, dar care m-a cucerit chiar cu jumatatate din el cat am apucat sa vad.

Organizare putin deficitara datorata confuziei legata de ora de incepere dar trecem peste, un public putin mai numeros decat sincer ma asteptam, sala radio suficient de plina cat sa nu para goala, spectacolul absolut impresionant prin fiecare parte a lui, vanzari de albume, glume, rasete, tigari prin fata salii cu colegii, o sesiune de spalat pe manute cu o fetita adorabila, berea de dupa concert care sper ca va ramane traditie…

all in all o seara foarte reusita.

Revenind la Kronos in sine, e impresionanta o cariera de 30 de ani; se vede si se simte un grup care concerteaza trei sferturi din an in toata lumea si in fata oricarui fel de public, e uimitor ce pot face la nivel de spectacol.

Din cate mi-am dat seama dupa cele doua bisuri auzite de jos…a fost foarte bine primit, au condimentat cu soundtrackul de la Requiem si au incheiat cu cel de la The Fountain iar la sfarsit s-a vazut ca inclusiv spectatorii care venisera din curiozitate au avut impulsul de a cumpara un disc.

Ceea ce spune foarte multe despre un spectacol, lasand la o parte valoare trupei in sine.

Stau si eu si ma mir de pleiada de concerte din primavara/ vara asta si de fiecare data cand imi spun ca n-are cum sa mai apara nimic nou, cel putin pe international, mai vine cate o stire bomba si-mi infirma teoria.

Lasand la o parte cele gigant gen Metallica, Iron Maiden sau Judas mai avem BestFest-ul cu tot ce e in el, un Moonspell pe vine in doua saptamani, mai avem o Anathema, un Queensryche pe 30 iunie de care de-abia am aflat , noi confirmari la Bestfest exact cand bagai mana in foc ca line-up-ul e batut in cuie si vad ca lista se tot completeza pe drum.

Pana atunci saptamana viitoare ne delectam cu doua produse ale Fundatiei Culturale Pheonix, respectiv un Roberto Fonseca la care mi-ar placea mult sa merg si un Kronos Quartet asupra caruia nu sunt inca hotarata.

Asta daca nu punem la socoteala concertele de club multe si dese cu diversi oameni care chiar merita vazuti.

De-asta imi place mie Bucurestiul…se-ntampla ceva aproape in fiecare zi. Si-atunci de ce sa stam in casa si sa ne plangem de vietile plictisitoare, de ce sa nu facem ceva pentru noi, de ce sa ne cufundam intr-o dulce robotizare?

Cand putem, de exemplu, sa NU.

Cu ciudat de romanescul serendipitate este acea situatie in care cineva face o descoperire norocoasa accidental, mai ales fiind antrenat intr-o cautare total diferita.

Este si un film lejer dar dragut.

Dar mai mult decat atat este o ceainarie absolut fabuloasa pe care am descoperit-o azi dupa indelungi cautari, exact in momentul in care eram aproape de a renunta.Un loc cochet si frumos, ferit de lume si de zgomot, ascuns intr-o curte cu liliac si-o terasuta cu balansoare.

Un loc perfect pentru impartit o cafea cu o demoazela, un prieten bun si vechi si povestea lor frumoasa.

Cu muzica frumoasa si-n surdina, cu un decor plin de bun-gust pe care l-am descoperit ca un copil cautand in fiecare camaruta intr-o exepditie pornita de pe terasa.Cu niste biscuiti cu susan deliciosi, cu unul dintre cei mai dulci si cersetori caini din cate mi-a fost dat sa vad si…cel mai important cu o energie atat de placuta si contagioasa.

Un vibe inexplicabil de liniste si optimism, de calm si-aroape de plutire.

Sunt fermecata de-a dreptul si deja am povesti cu oamenii frumosi pe care trebuie sa-i duc acolo.

Merita.

De mult nu m-a mai enervat ceva atat de tare. O piesa proasta, un principiu prost si-o seara aproape ratata din cauza asta.

Din pura intamplare am ajuns asta-seara in Green Hours la o bere si am decis sa ramanem si la piesa. Proasta, ingrozitoare alegere.

Minunata piesa Talk Show este atat, dar atat de proasta incat am decis la un moment dat sa plecam. Eu pur si simplu nu am considerat ca merita respectivul spectacol inca jumatate de ora din timpul meu.

Stateam langa usa, am platit frumos si in soapta la bar, am plecat tiptil-tiptil ca sa nu deranjam pe niemeni ca sa gasim usa incuiata. Am batut frumos, la indicatiile barmanului care ne-a spus ca usa e incuiata pe dinafara(?!!?). N-a raspuns nimeni, pana la urma a venit o tanti cu o cheie si in timp ce plecam comentand cam cat de proasta e respectiva piesa, intai am fost intrebate daca ne-am platit consumatia ca apoi sa ni se spuna pe un ton foarte aiurea de catre patron, domnul Voicu nu mai stiu cum, sa nu mai calcam in Green la teatru. Ca nu se pleaca in mijlocul unei piese de teatru, ca intr-o sala atat de mica nu putem face asta fara sa deranjam piesa si spectatorii.

I-am explicam frumos domnului ca din motive personale a trebuit sa plecam si ca nu am deranjat pe nimeni. N-am mai continuat pentru ca am plecat si imi pare rau acum ca nu i-am spus mai multe. Le am in gat si de o ora stau si ma gandesc cam cat de multe as fi putut sa ii spun omului ala.

Nu, nu mi se pare corect sa nu am voie sa plec de la un spectacol care este PROST. Cum e alegerea mea sa vin acolo si sa incerc, intr-adevar asumandu-mi riscul de a fi prost, asa e alegerea mea si sa plec frumos daca nu imi place.Nu am deranjat absolut pe nimeni si chiar ma enerveaza foarte tare inclusiv principial ca nu am voie sa NU imi placa o piesa de teatru.

Poate nu am dat dovada de prea mare eticheta, dar intreb si eu : ce faci cand nu iti place o piesa? Stai acolo si-njuri fiecare minut sau pleci frumos in lume si-ti vezi de treaba?

Paranteza: am cautat referinte despre ea si am observat pareri foarte diferite.Din pur subiectivism nu link-uiesc decat cronica lui Iulian Tanase din Liternet.

Poate ca nu sunt in masura sa cataloghez nici scriptul ca fiind foarte banal si nici actorii ca fiind foarte prafuiti, dar in mod clar sunt in masura sa apreciez ce sa fac cu timpul meu.

NU, NU MERITA!