deschise de minciuni, de scuze, de lasitate dusa pana la patroxism si de sentimentul al dracu de deureros ca de fapt nu merit mai mult de atat.

rani care ma fac sa lupt cu toti si cu mine si, cel mai grav, rani care ma fac sa ma inchid.

sa ajung sa nu ma mai recunsc, sa nu mai vreau sa mai cunosc pe nimeni, sa fiu convinsa ca nu mai pot sa aud nici macar o poveste, ca nu mai pot sa dau inapoi nici macar un zambet.

rani care ma dor in fiecare zi, care ma ustura cu fiecare amintire si care nu ma lasa sa vad mai departe de ele.

am inceput sa simt din ce in ce mai acuta nevoia de cuib al meu, de o casuta, o camera cat de mica pe care sa o pot numi A MEA. asta din partea omului care nu si-a putut imagina sau dori vreodata sa stea singur si care, pus in aceasta postura, ajunge acasa numai pentru a dormi.

si totusi, imbatranesc si incepe sa ma intereseze din ce in ce mai tare stabilitatea, confortul si apartenenta.

mi-e bine unde stau, sunt dintre fericitii care pe langa un loc de dormit mai au si un om frumos, un fratior mai mic, cu care sa imparta toate lucrurile si fara de care recunosc ca in ultima perioada nu m-as fi descurcat de nici o culoare. e perfect sa ajungi acasa si sa te intrebe cineva cum a fost la lucru, daca vrei ceva de mancare sau pur si simplu ce mai faci. e minunat sa faca cineva un efort de voianta pentru a se trezi mai devrene ca sa bea cafeaua cu tine. si sunt fericita de asta.

cu toate astea, in ultima vreme incerc sa incep sa imi fac planuri cat se poate de singura. sa iau in calcul ca toti oamenii frumosi din viata mea, oricat de mult m-ar iubi, au totusi ceva mai important pe cap : viata lor.

asa ca la un moment dat va trebui sa ma obisnuiesc si cu traitul singura.

doar ca intervine aici o mare problema. unde si mai ales cu ce mama dracu de bani?

cést fini la commedie si a venit vacanta cu trenul din franta.

ma rog, vacanta transformata subit si iremediabil in concediu va veni pe undeva pe la jumatatea lui august dar acum a venit ultima vacanta.

vacanta pe care am inceput-o apoteotic cu fetele la mare, o zi jumate ca atat s-a putut, o zi jumate de sarbatorit aferentele licente si succese, o zi jumate care mi s-au parut cel putin trei pentru ca au fost exact cum trebuiau sa fie.

cu cafele, cu demoazele, cu oameni frumosi intalniti, cu plaja si cumparaturi de diverse bijuuri, cu somnic de frumusete urmat de trei sticle de votca, un concert timpuri noi si dansat pana la cinci dimineata. oboseala, iaurt si bake rolls pe post de mic dejun, cafele peste cafele si linistea de 10 dimineata in vama cand citesti pe fetele oamenilor daca au dormit sau nu, cam cat au baut si de ce dracu sunt treji la ora aia.

cu toate  lucrurile asezandu-se exact asa cum trebuie, cu niste aferenti iubiti ai demoazelelor care au venit sa le (si pe mine la pachet) ia din gara obor(urat loc)… marea asta a fost libera.

de licenta in primul rand, de ganduri, de angoase, de regrete si procese de constiinta, de planuri care dau cu virgula, de goluri si-alte bazaconii. si asta doar din cauza vamii care in momentul in care pun primul picior pe nisip mi le pune pe toate intr-o cutie.

iar acum ma simt exact  ca in liceu cand  incepea vacanta de vara si stiam ca nu mai trebuie sa ma duc la scoala si nu stiam ce mama dracu o sa fac cu tot timpul liber care-mi fusese dat. da, vin la birou 8 ore pe zi dar e ciudat ca acum am o singura activitate, o singura grija, trebuie sa imi impart timpul la doi si nu la trei.

Tocmai ce-am venit de la unul dintre cele mai frumoase concerte din viata mea, concertul de lansare al albumului lui Mircea Baniciu, Esarfa. Dupa o mica incursiune frauduloasa dupa cumparat o rochie, m-am trezit in Hard Rock Cafe singura pe la ora 7.Si de-abia am prins un loc la bar. Mai o cafea, mai un socializat cu necunoscuti si s-a facut ora de incepere a concertului.

Concert care a fost extraordinar. Absolut fabulos, cu Baniciu in forma maxima, cu Hard Rock-ul plin, cu Tandarica pe-acolo ca invitat, cu foarte multi oameni cunoscuti si cu formatia cu care canta Vladi Knejevici.Care de altfel suna foarte bine.

Prima jumatate am stat-o la bar si am cantat cat m-au tinut plamanii. La pauza m-am mutat la masa unei colege de facultate exact langa scena. Mi-am luat autograf pe cd, am cantat si mai abitir, am dansat si m-am conversat cu un om foarte simpatic si foarte implicat in domeniu asta care la cei probabil 60 de ani se dadea la mine intr-un mare fel. Atat de mare fel ca am plecat urgent.

Trecand peste aceste mici amanunte, concertul a iesit foarte, foarte bine. A cantat vesnicele dar si melodii mai necunoscute si la fel de frumoase.

Superb. a meritat si meritam.

n-am mai apucat de 15.000 de ani sa scriu nimic macar din simplul motiv ca n-am mai apucat sa gandesc sau sa simt. pentru ca n-am mai avut timp. pur si simplu s-au intamplat toate intr-o viteza care a depasit ritmul meu care de altfel ar face orice ardelean sa roseasca.

s-au intamplat multe si mari. de la concertul queenryche despre care din motive obiective n-o sa scriu mai mult decat ca a fost superb, pana la vizita unor oameni frumosi de la timisoara, pana la Licenta care mi-a macat sufletul si energia si viata.

si care ieri mi-a mancat si ultima farama de nerv. pentru ca m-am dus eu ca floarea, vorba aia, sa depun Scarba ca sa imi spuna o alta scarba ca n-am creditele sa intru in ea. da-i cu apoplexia, da-i cu lesinul, da-i cu telefonu disperat in toate vanturile si pamanturile ca pana la urma, cu tupeu si zambete largi sa se rezolve totul. c-asa e-n tenis. nu merge pe usa, intram pe geam; nu merge nici pe geam, facem geam la usa si tot intram.

in ea in licenta si-n mama ei.

asa ca azi la 9 dimineata eu dadeam examen :). pentru ca nici de-a dracu nu aruncam pe geam 3 saptamani de chin si nervi si scarba si extenuare si cafea fara sa ma lupt cu morile de vant.si la 10 schimbam titlul si ma dadeam peste cap, imi mai luam o muie mica de la domna secretara dar depuneam scarba.

mai urmeaza sa ma duc maine sa verific ca e totul in regula dar in principiu nu prea are ce sa nu fie.

si-uite-asa mai de mila, mai de sila, mai de insistenta am facut pe dracu-n patru si intru si in mama licentei.

iar acum ca m-am ambitionat, voi trece peste repulsia fizica provocata de acel .doc si-o sa-i fac si o prezentare mai de doamne-ajuta.

temerea mea ca m-am acrit prea tare in ultima vreme si ca sunt prea pretentioasa cu oamenii noi pe care ii cunosc se adevereste pe zi ce trece, fara sa fie confirmata de evenimente anume, insa.

nu mai sunt la fel de receptiva, sunt din fericire mult mai selectiva cu oamenii de care ma-nconjur si ma bucur cu fiecare ocazie de cei frumosi pe care ii am deja.

nu stiu daca e o faza, sper sa fie asa pentru ca mi-ar parea rau sa nu castig niste inceputuri frumoase dar deocamdata sunt asa de-ngropata in toate filmele mele- care sunt multe si complicate, mama lor- ca parca nu-mi mai intra si-ale altora.

asta in timp ce mi-am dat seama ca mi-ar placea enorm sa ma tin dupa fundu unui om care face un album de fotografie si sa aflu povestile pozelor alea.

dar sa le aflu, nu sa le iau.

citeam azi niste randuri scrise de mine acum vreo doua luni si nu-mi dau seama cine era persoana care le scria.

simplu si fara pretentii de mare poezie, au fost unele dintre cele mai clare gaduri si senzatii pe care le-am avut vreodata si ma-ngrozeste ideea ca va mai trece iar nu stiu cat timp pana sa pot sa simt ceva similar.

pentru ca ma stiu si pentru ca golul de-acum nu mai primeste pe nimeni si nimic.

a sfantului Insula a Serpilor care imi mananca mie tineretea, noptile si viata in licenta se pare ca mi-a fost destinata ca subiect.

si asta pentru ca, se pare, ea stanca cu probleme s-a numit Felicia in antichitate pentru ca se considera ca acolo se duc sufletele celor fericiti. pai de ce sa nu se odihneasca si ele in mijlocul marii?

daca asa sa fie, eu cred ca s-au gasit totusi niste suflete mai nefericite si mai neodihnite de pe-acolo care au zis ca ar trebui sa ma bantuie pe mine si sa m-aduca la exasperare si epuizare fizica.

ca sa vezi, domne, ce ti-e si cu coincidentele astea.

ntz, ntz, ntz. :))

mi-a ramas in cap  o chestie citita in noptile lui zully, destul de comuna, dealtfel, ca toate adevarurile :

sa n-ai niciodata incredere intr-o femeie care rade cand ar trebui sa planga.

ori minte, ori are un plan.

nu am cum sa fiu inca din categoria oamenilor care se plictisesc in concediu, dar, avand in vedere circumstantele speciale azi chiar am fost foarte fericita ca m-am intors la munca.

dupa o saptamana de frecat nervii cu mixeru’ e foarte reconfortant sa te intorci. mai ales la mine la munca, cu oameni frumosi si simpatici, cu glumele si dumele obisnuite, cu patru doamne mancand mici, mai o cafea, mai o sedinta, mai o tigara, mai o intalnire…de-astea.

plus ca nu mai am timp sa ma gandesc la toate cretinatatile pamantului la care imi zbura mintea fugind de cuvantul cu L.

din ciclul ce face omu cand nu-i e bine…isi ocupa mintea, slava domnului ca am cu ce si cu cine.

si-mi mai si place.